Fundamentul nașterii din nou
Isus spune că cea mai mare poruncă este dragostea de Dumnezeu și a doua la fel de importantă este iubirea aproapelui.
Apostolul Pavel spune că pentru a atinge această țintă a poruncii trebuie să îndeplinim trei condiții: să avem o inimă curată, un cuget bun și o credință neprefăcută.
Nici una dintre aceste condiții nu poate fi îndeplinită de nici un om fără acea transformare radicală a minții și vieții pe care biblia o numește naștere din nou. Cel care a inventat conceptul este chiar Isus așa că El este singurul în măsură să ne explice ce înseamnă și cum se poate experimenta. Așa că trebuie să lăsăm la o parte prejudecățile religioase și să mergem direct la sursă, acolo unde chiar Isus introduce și explică acest concept al nașterii din nou și anume la Ioan 3: 1-22
Nicodim un fruntaș al iudeilor, fariseu, membru în sinedriu, om educat puternic și respectat de întreaga comunitate a venit într-o noapte la Isus. Era uimit ca mulți alții de minunile pe care le făcea Isus dar nu înțelegea cine este El cu adevărat așa că a decis să-L cunoască personal și a ales să facă asta noaptea pentru a nu-și risca reputația în fața celorlalți farisei. Dialogul cu Isus nu avea însă să se desfășoare așa cum plănuise pentru că Isus se folosește de el pentru a transmite tuturor oamenilor, o învățătură esențială a evangheliei Sale și anume cea despre „nașterea din nou”.
Necesitatea nașterii din nou ( Ioan 3:3,5,7)
Isus trece peste introducerea politicoasă a lui Nicodim și răspunde la o întrebare pe care acesta nici nu o rostise dar care cu siguranță îl frământa: cum poate intra cineva în Împărăția Lui Dumnezeu?
Era mare lucru ca un învățător al Legii să aibă asemenea frământări așa că Isus trece direct la subiect și repetă de trei ori întărind de două ori și cu formula „adevărat, adevărat îți spun” că nașterea din nou este absolut necesară pentru a accede în Împărăția Lui Dumnezeu.
Poate cineva să vadă Împărăția Lui Dumnezeu fără să fie născut din nou?
Poate cineva să intre în Împărăția Lui Dumnezeu fără să fie născut din nou?
Poate cineva să aibă viața veșnică fără să fie născut din nou?
Poate cineva să aibă iertarea păcatelor, mântuirea fără să fie născut din nou?
Poate cineva să fie creștin, ucenicul Lui Isus fără să fie născut din nou?
Isus spune clar și răspicat: Trebuie să vă nașteți din nou!
Fundamentul nașterii din nou ( Ioan 3:4,6,8-20)
„Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” a întrebat Nicodim manifestându-și nedumerirea și confuzia totală în care se afla. Știu că mulți zâmbesc ironic când citesc aceste versete și zic „măi dar Nicodim ăsta era așa prostuț de nu înțelegea că nu despre o naștere fizică vorbește Isus ci despre o transformare radicală și totală a vieții?” El mai apare de două ori menționat în Evanghelia după Ioan: la Ioan 7:50 când intervine în fața Sinedriului în favoarea lui Isus și este acuzat pentru asta și la Ioan 19:39 când a adus o parte din cele ce trebuiau pentru înmormântarea Lui Isus. Nicodim nu era fariseul tipic fanatic, obtuz și prizonier al tradițiilor, el căuta să-L înțeleagă și să-L urmeze pe Dumnezeu cel care a dat Legea și nu doar Legea în sine. El nu era doar un bun cunoscător al Legii ci și un om înțelept așa că e mai potrivit să-i acordăm prezumția că a înțeles faptul că Isus cerea o transformare radicală a vieții prin schimbarea minții doar că nu știa și nu înțelegea cum se poate face asta. Dacă realitatea că era născut fizic în poporul ales de Dumnezeu și faptul că toată viața a căutat să înțeleagă și să urmeze poruncile Lui Dumnezeu din Lege nu îi asigurau mântuirea cum era posibil să aibă loc această naștere din nou la care îl cheamă Isus? Nicodim credea că pentru el e prea târziu, că era imposibil să se mai schimbe, din nefericire el uitase că pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil.
Geneza 18:14
„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?”
Isus trece peste necredința lui și îi explică fundamentul nașterii din nou și anume faptul că de vreme ce omul nu se poate sui la Cer prin merite personale, Fiul omului a coborât din cer pe pământ unde asemenea șarpelui de bronz înălțat de Moise pentru salvarea israeliților,â avea să fie crucificat și înălțat ca o jertfă pentru ca cei care cred în El să nu piară ci să aibă viața veșnică.
Nicodim este printre primii și puținii oameni cărora Isus le descoperă direct scopul venirii sale pe pământ și anume de a fi jertfa de răscumpărare pentru păcatele oamenilor.
Ba mai mult îi spune și cum poate accesa această mântuire și anume prin credința în El.
Dar la ce fel de credință face Isus referire?
Ce înseamnă până la urmă să credem în El?
Mulți oameni spun că afirmația Lui Isus din Ioan 3:16 este tot ce trebuie să știm din Biblie pentru a fi mântuiți. Este adesea numită „evanghelia în miniatură” sau „evanghelia în rezumat” și pornind de la această perspectivă se trage concluzia că tot ce trebuie să facem pentru a fi mântuiți este să credem în Isus mai specific asta rezumându-se doar la acceptarea faptului că Isus este singurul Fiu al Lui Dumnezeu și că a murit, a fost îngropat și a înviat pentru noi. Orice altceva, dacă există altceva, vine după mântuire, după nașterea din nou. Unii, ducând această concluzie și mai departe, spun că orice altceva inclusiv dorința de a asculta de poruncile directe ale lui Hristos, este, de asemenea, opțională.
Concluzia lor este că suntem mântuiți doar prin credință sau numai prin credință.
Vă sună cunoscut, nu? „Sola Fide” a ajuns deviza fundamentală a sutelor de mii de adepți ai religiilor protestante și neoprotestante.
Dar asta a vrut Isus să spună aici? Am putea trage această concluzie doar dacă nu ar exista alte afirmații ale Mântuitorului în care să pună și alte condiții decât credința în primirea mântuirii.
Același Isus care spune la Ioan 3:16 că suntem mântuiți prin credință i-a spus orbului din naștere după ce i-a uns ochii cu tină: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului” și orbul a văzut doar după ce a făcut ce îi poruncise Isus așa cum vedem la Ioan 9:1-12.
„7. şi i-a zis: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului” (care, tălmăcit, înseamnă: „Trimis”). El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine”
Același Isus care spune la Ioan 3:16 că suntem mântuiți prin credință i-a spus tânărului bogat: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă” și deși Isus l-a iubit nu i-a dat mântuirea din cauză că acel om a refuzat să facă ce i s-a poruncit așa cum vedem la Marcu 10:17-27.
„22 Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot, căci avea multe avuţii.” Desigur acestea sunt cazuri particulare dar avem și condiții generale, pentru toți.
Același Isus care spune la Ioan 3:16 că suntem mântuiți prin credință ne spune, de data asta tuturor, la Luca 13:5
„Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.”
Același Isus care spune la Ioan 3:16 că suntem mântuiți prin credință ne spune, de data asta tuturor, la Matei 10:32-33
“De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.”
Se contrazice Isus în declarații?
Dacă mântuirea este doar prin credință de ce pune și alte condiții în afară de credință? Isus nu se contrazice, deci toate aceste afirmații trebuie să fie simultan adevărate.
Astfel când spune că suntem mântuiți prin credință nu exclude pocăința și mărturisirea ci se referă la acel fel de credință care se supune voii Sale, care lucrează prin pocăință și Îl mărturisește înaintea oamenilor.
Credința este primul și cel mai important pas pentru că fără credință nici pocăința și nici mărturisirea nu au valoare, dar nu este singurul pentru că dacă credința nu este manifestată prin ascultare nu are nici o valoare.
Trecând peste faptul că nicăieri în text și de fapt nicăieri în Biblie nu apare conceptul “numai” sau “doar” referitor la rolul credinței în primirea mântuirii, contextul puțin mai larg, Ioan 3:19-21 ne arată două categorii de oameni: unii care fac răul și urăsc lumina și alții care lucrează după adevăr cu referire directă la cei care cred în El adevărata Lumină venită în lume.
Cei care cred în El sunt cei care lucrează după Adevăr.
Singurul loc din Biblie unde se găsește asocierea de cuvinte „numai prin credință” este în Iacov unde este folosită în sens negativ, dovedind de fapt că credința fără fapte, adică credința care nu lucrează, este moartă.
Iacov 2:24
„Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință.”
Efeseni 2:8-9
8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.
9 Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.
Nu este ori una ori alta, cum încearcă mulți să interpreteze, ambele afirmații sunt adevărate simultan. Și Iacov dacă luăm în considerare contextul exact asta demonstrează. El arată cum harul Lui Dumnezeu este primit prin credința care este materializată prin faptele ascultării de poruncile Lui Dumnezeu.
Iacov 2:14-23
14 Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?
15 Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele
16 şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?
17 Tot aşa şi credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.
18 Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele.” Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.
19 Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci, dar şi dracii cred… şi se înfioară!
20 Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?
21 Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?
22 Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.
23 Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire” şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu”.
Iacov îl dă exemplu chiar pe tatăl tuturor celor credincioși, pe Avraam și demonstrează că credința lui Avraam a fost acceptată de Dumnezeu nu ca un exercițiu pur intelectual ci ca urmare a acțiunilor practice prin care s-a manifestat, în cazul său jertfirea lui Isac. Dumnezeu l-a oprit pe Avraam arătând astfel că acceptă credința lui ca fiind autentică doar în momentul în care a ridicat cuțitul deci când avea să finalizeze ceea ce Dumnezeu îi ceruse și nu când a primit porunca sau când a făcut primii pași în executarea ei. Tot ce a făcut Avraam a fost ascultare de Dumnezeu prin credință și astfel faptele lui nu pot fi nicicum catalogate ca merituoase, sau fapte moarte. La fel nici noi când prin credință, în ascultare de Dumnezeu, facem ceea ce El ne cere să facem pentru a primi harul Său nu poate fi catalogat ca „fapte moarte” ci pur și simplu credință.
Biblia este inspirată integral de Duhul Sfânt așa că nu se contrazice.
Ceea ce afirmă prin Pavel despre mântuirea prin har, prin credință la Efeseni 2:8-9 este la fel de adevărat cu ceea ce afirmă Iacov despre mântuirea prin fapte. Nu este nici o contradicție.
Chiar Isus cataloghează credința ca lucrare.
Ioan 6: 28-29
28 Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”
29 Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta : să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.”
De ce adepții teoriei primirii mântuirii doar prin credință ignoră faptul că credința este o lucrare a noastră chiar și atunci când este doar un exercițiu pur intelectual. Isus a spus în repetate rânduri că ceea ce gândim ne aparține și că păcătuirea cu mintea este la fel ca cea cu fapta deci dacă sunt consecvenți teoriei care spune că acceptarea harului Lui Dumnezeu nu necesită nici un fel de ascultare din partea noastră atunci trebuie să excludă și credința nu numai pocăința sau mărturisirea. Problema nu este „lucrarea” sau dacă trebuie sau nu să facem ceva ci dacă facem ce a poruncit Dumnezeu și dacă da cu ce motivație facem ceea ce facem? Punem în practică poruncile Lui Dumnezeu sau ale oamenilor? Care este motivația noastră interioară? Dorința de a fi pe placul Lui Dumnezeu pentru că El ne iubește deja sau cea greșită de a-I câștiga iubirea? Nu este nici un caz în scriptură în care cei care au întrebat „ce să fac pentru a fi mântuit” să fie corectați că au pus întrebarea greșită, nu, toți au primit instrucțiuni specifice prin care să-și pună în aplicare credința.
Biblia luată în totalitatea sa arată că credința prin care suntem mântuiți pe baza jertfei Lui Isus este acea credință care lucrează, care se supune Lui, care ascultă de El împlinindu-I poruncile și nu este doar o credință pur intelectuală a faptului că Isus este Fiul Lui Dumnezeu.
Credința care mântuiește este mai mult decât o simplă credință.
Este credința care va face tot posibilul să practice tot ce poruncește Hristos.
Harul este temelia mântuirii și credința este modalitatea prin care primim harul, dar credința care nu este dispusă să asculte de El nu este acceptată de Dumnezeu, nu este mântuitoare.
Evrei 5:9
„Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice.”
2 Tesaloniceni 1:6-10
6 Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează
7 şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui,
8 într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.
9 Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui,
10 când va veni în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.
Nu putem separa Harul nemeritat de primirea sa prin credința manifestată prin supunere. Harul este ceea ce Dumnezeu ne oferă nemeritat iar credința care se supune este modalitatea prin care primim harul, prin care beneficiem de el.
Exemplul pe care îl dă Isus lui Nicodim la Ioan 3:14 chiar asta demonstrează.
Numeri 21:4-9
4 Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie, ca să ocolească ţara Edomului. Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum
5 şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.”
6 Atunci, Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel.
7 Poporul a venit la Moise şi a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului ca să depărteze de la noi aceşti şerpi.” Moise s-a rugat pentru popor.
8 Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.”
9 Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia.
Șerpii și mușcăturile lor mortale erau pedeapsa meritată dată israeliților pentru păcat.
Vindecarea, iertarea și viața date de Dumnezeu prin intermediul șarpelui de aramă erau darul nemeritat oferit de Dumnezeu israeliților care păcătuiseră.
Pentru a primi harul nemeritat, deci vindecarea, iertarea și viața ei trebuiau să facă ceva specific, trebuiau să privească șarpele de aramă.
Nu a fost suficient ca Moise să înalțe șarpele de aramă ca toți să fie vindecați mai era și ceea ce ei individual trebuiau să facă. Deși harul vindecării era pentru toți doar cei care priveau șarpele de aramă îl primeau. Asta necesita atât o decizie personală cât și acțiune din partea celor care doreau să primească harul nemeritat și nu era nimic merituos în asta. Cei care se târau sau erau aduși de prieteni sau familie într-o poziție să vadă șarpele și apoi priveau spre el nu aveau nici un merit prin asta , ei doar acceptau harul nemeritat.
Vă amintiți de slăbănogul adus de prietenii săi prin acoperiș pentru a fi vindecat? Au câștigat ei vindecarea acelui om prin faptele lor? Nicidecum! Vindecarea a fost darul nemeritat al Lui Isus dar pentru a beneficia de el acei oameni au făcut tot ce au putut prin credință pentru ca prietenul lor să primească harul.
Faptele despre care spune apostolul Pavel că nu mântuie sunt acele fapte care provin din alte sisteme religioase cum ar fi Vechiul Legământ și din inițiativa noastră, nu din porunca Lui Dumnezeu, sau făcute cu motivația greșită când vin de la Dumnezeu.
Extinzând principiul prefigurat prin umbra șarpelui de aramă, Domnul Isus spune că El s-a jertfit pentru toți oamenii și că prin har oferă iertare tuturor dar cei care vor beneficia de acest har nemeritat sunt doar aceia care sunt născuți din nou din apă și din Duh prin acea credință care lucrează după adevăr, care se supune Lui.
Dacă istoria omenirii a început printr-un act de răzvrătire cauzat de necredință, răscumpărarea fiecărui om începe prin Harul nemeritat, jertfa Lui Isus care se acceptă prin supunerea izvorâtă din credință.
Orice om care dorește să primească harul nemeritat al iertării trebuie să se nască din nou din apă și din Duh. Fundamentul nașterii din nou este Jertfa Lui Isus, ea este harul nemeritat, iar primirea harului se face prin credința care ne supune Lui Isus, care lucrează după Adevăr..
