Cruciada adevărului

1. Prima cruciadă și cruciații

Pe 27 Noiembrie 1095 Papa Urban al II-lea a lansat, prin predica de la Clermont, o chemare, adresată în special nobililor și cavalerilor, de a elibera Ierusalimul de sub dominația musulmanilor considerați de catolici „dușmanii credinței”. Însoțită de promisiunea iertării păcatelor pentru toți cei care aveau să moară în luptă, predica a fost primită cu entuziasm și pe măsură ce era răspândită, nu numai nobili și cavaleri ci și mase mari de oameni obișnuiți au început să se alăture. Planul era ca până pe 15 August 1096 armata cruciată să se organizeze și să pornească spre Ierusalim.

În principal s-au remarcat trei grupuri care și-au asumat punerea în practică a chemării papale la cruciadă.

Cel mai numeros grup, aproximativ 100.000 de oameni, avea să fie format din țărani și nobili săraci conduși de un predicator înflăcărat și elocvent Petre Eremitul iar aventura lor a rămas cunoscută în istorie ca „Cruciada țăranilor” sau „Cruciada săracilor”. Ei au pornit spre Ierusalim în primăvara anului 1096 dar majoritatea nu aveau să ajungă la destinație niciodată. Pe drum s-au dedat la numeroase jafuri și conflicte cu populațiile locale care nu le dădeau de bunăvoie cele trebuincioase. Un sfert au murit sau au abandonat deja până la Constantinopol iar cei care au ajuns în Asia Mică au fost interceptați și uciși la Niceea de o armată a turcilor selgiucizi în Octombrie 1096. Puținii supraviețuitori inclusiv Petre Eremitul aveau să se alăture armatei nobililor.

Al doilea grup avea să-și îndrepte atenția spre alți „dușmani ai credinței” aflați mult mai aproape și anume evreii din Europa.

Cam 10.000 de cruciați, sub conducerea contelui Emicho au pornit pe valea Rinului jefuind și ucigând evreii care nu acceptau botezul catolic cele mai mari masacre cunoscute fiind cele din Worms și Mainz. Cruciada germană din 1096 devenea astfel primul Holocaust din istorie.

Trecând apoi pe Dunăre au fost învinși și opriți la intrarea în Ungaria de către armata regelui maghiar Coloman. Contele s-a întors acasă plin de rușine și dispreț că nu și-a îndeplinit misiunea de a ajunge la Ierusalim iar puținii supraviețuitori s-au alăturat armatei principale a cruciaților.

Grupuri mai mici de cruciați au făcut același lucru în Magdeburg, Praga și în multe alte orașe cu comunități evreiești din Europa.

Al treilea grup cel mai bine finanțat, pregătit și organizat avea să rămână în istorie ca „Cruciada baronilor” fiind format inițial din 7000 de nobili și cavaleri însoțiți de 20.000 de sodați pedeștrii.

După un marș de aproape trei ani timp în care au avut numeroase lupte cu musulmanii și au asediat și cucerit mai multe orașe cetăți din Asia Mică unde au masacrat toți civilii indiferent de religie, ca de exemplu la Antiohia, în luna Mai 1099 au ajuns la Ierusalim circa 1500 de cavaleri și 12000 de pedestrași.

Pe 15 Iulie 1099 folosind turnuri de asalt construite din lemnul corăbiilor genoveze demontate, au reușit să pătrundă în cetate și să-i învingă pe apărătorii musulmani. Nu s-au mulțumit cu asta și în noaptea și ziua următoare au masacrat aproape toată populația civilă a Ierusalimului formată din aproximativ 20.000 de mii de musulmani, evrei și creștini, supraviețuind doar un număr foarte mic de creștini bizantini și orientali.

Cruciații și-au îndeplinit astfel misiunea încredințată de papă și au intrat în legendă. Eroismul și vitejia lor i-au transformat în personaje de basm, isprăvile lor aveau să fie cântate și transmise peste veacuri inspirând și generațiile următoare.

Dar au făcut ei cu adevărat voia Lui Dumnezeu?

Au luptat ei cu adevărat lupta cea bună a credinței în Isus Hristos?

Au dus ei cu adevărat mesajul Lui Hristos celor care aveau nevoie de el?

Au primit ei cu adevărat iertarea păcatelor promisă de papă?

Mulți din zilele noastre ar spune că da și mai mult unii ar fi dispuși să participe la o nouă cruciadă dacă s-ar organiza.

Scripturile Noului Testament ne arată însă o altă Cale, o Cale a păcii, o Cale a iubirii de aproapele, o Cale a respectului pentru orice ființă umană indiferent de culoarea pielii, statutul social sau opțiunea sa religioasă, o Cale a renunțării și sacrificiului, o Cale pe care a mers, primul, Isus Hristos și apoi apostolii Săi și primii creștini.

Sunt multe cauze bune pentru care oamenii cred că merită să lupte astăzi, cele mai atractive fiind cele sociale, ecologiste sau pentru drepturi civice dar Sfânta Scriptură ne arată nu numai care este cea mai bună cauză pentru care merită cu adevărat să luptăm, ci și cum putem să facem asta.

2. Pentru ce merită cu adevărat să luptăm ca și creștini?

1 Timotei 1:18-19 „Porunca pe care ți-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii le-au pierdut şi au căzut din credinţă”.

1 Timotei 6:12 „Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori”.

2 Timotei 4:7 „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa”.

Iuda 3 „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna”.

Atât apostolul Pavel cât și apostolul Iuda, fratele Domnului, spun același lucru.

Nu numai că avem cea mai bună cauză pentru care merită să luptăm în această viață ci și că trebuie, este o poruncă pentru fiecare ostaș al Lui Hristos, să purtăm această luptă pentru Credința Evangheliei.

Dar de ce este atât de important și urgent?

Pentru că, în această epocă a harului, Dumnezeu Și-a pus puterea de mântuire a oamenilor în această unică Evanghelie care își păstrează puterea mântuitoare numai dacă rămâne nemodificată.

Romani 1:16-17 „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”.

Beneficiem de acestă putere mântuitoare dacă ne supunem Lui Hristos prin credință .

Evrei 5:9 „Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice”.

De aceea este important să păstrăm această Evanghelie exact așa cum a fost propovăduită și practicată de către apostoli.

1 Corinteni 15:1-11 „Vă fac cunoscută, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.... Astfel dar, ori eu, ori ei, noi aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut”.

Așadar ca și creștini suntem chemați să luptăm pentru credința Evangheliei asta însemnând să o păstrăm nemodificată, exact așa cum a fost propovăduită și pusă în practică de apostolii Domnului așa cum vedem în paginile Noului Testament.

3. Împotriva cui trebuie să luptăm ca și creștini?

Înainte de a identifica dușmanii Evangheliei să stabilim mai întâi cum a poruncit Isus să ne purtăm cu oamenii care ne fac rău.

Matei 5:38-45 „Aţi auzit că s-a zis: ‘Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.’ Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Aţi auzit că s-a zis: ‘Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.’ Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.

De asemenea Isus ne arată clar cui a încredințat și când trebuie pusă în practică misiunea de a eradica răul din lume.

Matei 13:36-43 „Atunci, Isus a dat drumul noroadelor şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El şi I-au zis: „Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină.” El le-a răspuns: „Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci , cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă”.

Dacă Isus direct și personal ne cere fiecăruia, prin cuvântul Său, să ne iubim vrăjmașii și să nu răspundem cu rău la rău și ne mai spune că misiunea de a eradica răul din lume nu ne-a fost încredințată nouă oamenilor ci este păstrată îngerilor pentru sfârșitul lumii, cei care le cer oamenilor să jefuiască, să tortureze și să ucidă alți oameni în numele Domnului pentru a răzbuna răul sau pentru a face o lume mai bună, pe cine reprezintă cu adevărat?

Avem dreptul să ne îndoim de autoritatea spirituală pe care pretind că o au? Desigur că da, mai mult avem datoria să-i denunțăm ca falși reprezentanți ai Lui Hristos și să refuzăm indiferent de consecințe să facem ceea ce ei ne cer. Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni

Fapte 5:29 „Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”

Efeseni 6:12 „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti”.

Așa cum afirmă apostolul Pavel noi nu avem de luptat cu oamenii, carnea și sângele ci chiar cu sursa răului care este de natură spirituală nu pământească.

Dar răul nu se manifestă în lume tot prin oameni?

Ba da, dar noi avem de dus un război spiritual care se poartă cu arme spirituale, nu pământești.

2 Corinteni 10:3-5 „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”.

Așadar nu cu oamenii care promovează răul ci cu ideile lor greșite trebuie să luptăm.

4. Ce arme putem folosi în lupta Domnului?

Evident armele pe care ni le pune la dispoziție Dumnezeu sunt numai arme spirituale. Un război spiritual nu se poate purta cu arme fizice.

Efeseni 6:13-17 „De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”.

2 Timotei 2:24-26 „Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia”.

Scopul Lui Dumnezeu în această epocă a Harului este mântuirea omului nu pedepsirea, îndreptarea celor care greșesc nu osândirea lor.

Un război al ideilor se poartă argumentând adevărul Evangheliei și denunțând minciuna și nu forțând sau manipulând oamenii să o accepte.

Adevărații ostași ai Lui Hristos nu-i jefuiesc, nu-i torturează și nu-i ucid pe aceia care fac răul sau resping Evanghelia, ei au doar misiunea de propovădui Evanghelia și de a o demonstra prin mărturia unei vieți schimbate, o viață condusă de iubirea de aproapele. Ei apără Evanghelia denunțând eroarea și minciuna cu fermitate dar în același timp cu dragoste și blândețe arătând respect și considerație pentru orice ființă umană.

Psalmul 45:3-4 “Războinic viteaz, încinge-ţi sabia– podoaba şi slava,

da, slava ta! Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă,

apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea,

şi dreapta ta să strălucească prin isprăvi minunate!”

Ioan 16:33 “V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”

5. Isus Hristos modelul suprem

El s-a supus și a ascultat de Tatăl Ceresc până la capăt în tot ce a făcut

El s-a smerit și a trăit o viață umilă.

El a refuzat să fie făcut rege de cei care au înțeles greșit misiunea Sa.

El a proclamat Evanghelia Împărăției și le-a cerut oamenilor să-L urmeze

El a arătat milă și dragoste față de toți oamenii cu care s-a întâlnit.

El a criticat și corectat erorile celor care au modificat voia Lui Dumnezeu.

El a acceptat nedreptatea atunci când oamenii l-au acuzat și pedepsit fără să fie vinovat.

El s-a rugat chiar și pe cruce, înainte să moară, pentru cei care l-au batjocorit, bătut și răstignit.

Dacă Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Regele nostru care astăzi domnește din ceruri în Împărăția Sa a avut un astfel de comportament, noi robii Lui cum ar trebui să ne purtăm?

Așa cum s-au purtat cruciații medievali la porunca papei sau așa cum ne arată și ne poruncește Isus Hristos în Cuvântul Său?